În heraldica engleză medievală am găsit o imagine derutantă, care condensează o condiție ce poate fi raportată deopotrivă la natura umană, la gândire ca act și la relația dintre om și lume. Este vorba despre martlet, pasăre heraldică al cărei model se află în lăstunul de casă. Lăstunul poartă deja un mănunchi de înțelesuri: agilitatea zborului său, dar și sociabilitatea unei păsări care trăiește în colonii și își clădește cuibul lângă al celorlalți, la streașina caselor omenești. Martletul preia aceste însușiri, dar le adaugă ceva ce lăstunul nu are. Heraldica îl înfățișează fără picioare, așadar incapabil să se așeze vreodată și osândit unui zbor fără sfârșit. Agilitatea devine astfel destin, iar căutarea, condiție.
Și totuși, meșterii care l-au gravat pe scuturi l-au înfățișat aproape întotdeauna în repaus: din profil, cu aripile strânse, sprijinit pe smocuri de pene acolo unde ar fi trebuit să aibă gheare. Contradicția articulează două sensuri care se cer unul pe celălalt. Pe de o parte, avem pasărea al cărei unic orizont este văzduhul, pentru care a exista înseamnă a explora. Pe de altă parte, figura fixată pe scut o arată nemișcată. Repausul ei este însă doar aparent. Credem că explorarea adevărată începe abia acolo unde mișcarea se oprește: în clipa în care gândirea, fără să mai treacă prin timp, își vede obiectul întreg.